joi, 23 august 2007

Liman

Am dus război cu sufletul prea mult,
Uitând cumva de ce mai şi trăiesc,
Am învăţat să tac şi să ascult,
Azi însă vreau limanul să-mi găsesc.

Adăugând un sens de ultim gând,
În joc aduc al lumii început,
Chiar dacă viaţa o mai duc plângând,
Eşti tot ce vreau. Eşti tot ce n-am avut.

În miez de noapte caut înspre cer,
Dorinţei mele împlinire eşti,
Un jurământ ne leagă. Un mister,
Balsam al răscolirii-mi sufleteşti.

luni, 16 iulie 2007

Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

duminică, 15 iulie 2007

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

marți, 10 iulie 2007

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

sâmbătă, 7 iulie 2007

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.

marți, 3 iulie 2007

Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

duminică, 1 iulie 2007

Contur de lacrimă

Pătrund în şoaptă printre gânduri triste,
Preocupat de-al clipelor trecut,
Şi-n vorba mea începe să existe
Hotarul spre eternul absolut.

Înstrăinat de zodia-mi firească,
Adun mereu al lacrimei contur,
Şi simt că o-ntâmplare nelumească
Mă face o privire să îţi fur.

Şi te privesc în visul unei şoapte,
Cu sufletul zdrobit de absolut,
Doar viaţa-mi pare c-a rămas o noapte,
În care toate-au fost un început.

Şi toate câte sunt sunt pas firesc
Pe drumul ce îl bat să te găsesc!

sâmbătă, 30 iunie 2007

De mi-a fost dor...

Pe umeri, fără grijă, duc poveri,
Şi mă găseşti mereu, pe nicăieri,
Sfârşind mereu tot ce am început,
În viaţă n-am cerşit nici un sărut.

De mi-a fost dor, am tot privit în zări,
Poate-am oftat sedus de depărtări.
Îngenuncheat mereu la poarta lumii,
Nu m-am vândut trădării sau minciunii.

Şi toate mi le-am dus cum am putut,
Chiar soarta lumii totuşi m-a durut,
Si voi dori mereu un cer senin
Şi alunga-voi norii care vin.

joi, 28 iunie 2007

Pumnal în tâmplă

Cât trecători rămânem, se întâmplă
Să fim doar flacări, fără un destin,
Şi doar pumnalul, resimţit în tâmplă,
Mai picură-n paharul deja plin...

Înlocuim o vorbă cu un gând,
Înlocuim trecutul cu poveşti,
Mai trecem peste adevăr plângând
Şi aşteptăm în întuneric veşti.

Dar poate în cuvânt găsim puteri,
Chiar dacă-n toate încă mai greşim,
Să revenim aici de nicăieri,
Găsim puterea încă să trăim.

Sau, dacă rostul nu-i un şir de glume
Şi nu trăim gândind la ce-a fost ieri,
Putem să reclădim în noi o altă lume,
Mereu în pragul altor primăveri.

sâmbătă, 23 iunie 2007

Eu, val al mării

Un val al mării vine către mine,
Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.

Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.

Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.

Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.

Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.

Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.

Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.

Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.

Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.

vineri, 22 iunie 2007

Altar de foc

Într-un cotlon al gândului găsesc
Un drum, în paşi, spre tot ce va urma,
N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc,
Dar toate, într-un fel, vor exista.

Atâtea porţi, pe drumul redeschis,
Vor pune semne şi vor da răspuns,
Iar timpul, într-un tainic val de vis
Va înţelege dacă-i de ajuns.

Apoi, din umbra norilor târzii
Va fi să cadă un altar de foc
Şi, sub stindardul nopţilor pustii,
Blestem va fi: de viaţă şi noroc.

joi, 21 iunie 2007

Sens de nume

Pe drumul meu, spre ziua de-mplinire,
gândesc cuvântul încă nerostit,
tărăgănând mereu, ca amintire,
obsesia hotarului sortit.

Iscată dintre valuri de furtună,
când timpul se scurgea în mod firesc,
ispita dintr-o lacrimă de lună
are acum un nume îngeresc.

Lăsând hotarul undeva departe,
Colind prin viaţă dinspre moarte...

Teii din Copou

Au înflorit iar teii din Copou,
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.

luni, 18 iunie 2007

Dac-aş şti...

Dac-aş şti că pot aduce
Soare în inima ta,
Într-a timpului răscruce
Chiar acum m-aş aşeza.

Dac-aş şti că pot reface
Punţi ce aripi îţi pot da,
Drumul vieţii l-aş întoarce
Şi destin aş recrea.

Dac-aş şti că pulsul clipei
Este gândul tău şi-al meu,
M-aş şi dărui risipei,
Ca să fim doar noi mereu.

Dac-aş şti... Nu ştiu... Se ştie?
Nopţii îi dau sens de zi,
Fie deci ce-o fi să fie,
În curând te voi găsi.

duminică, 17 iunie 2007

Priveşte cerul

Priveşte, cerul nopţii e brăzdat
De încă o istorie de-o clipă,
Doar adevărul e îndurerat
De-atâta zarvă şi de-aşa risipă.

Hotarul umbrei e din nou strivit
De trecerea firească, efemeră,
Doar paşii mai ţintesc spre infinit,
Încătuşaţi de-un semn de barieră.

Câte un gând mai are drum închis,
Când la-ntrebări încearcă să răspundă,
Ori, obosit de-al vieţii compromis,
Se pierde-n râu de lacrimi ce-l inundă.

vineri, 8 iunie 2007

Aripi frânte

O nouă stea din cer ne luminează
Şi caută vieţii să-i dea nume,
Eu tot aştept pe margine de lume
Un semn şi-un gând pe-o lacrimă de rază.

Prin norii negri simt că pleci departe
Şi spre dezastru toate se vor duce,
Iar tu rămâi un nume pe o cruce
Şi adevărul lumii ne desparte.

Altarul clipei a aprins şi cerul,
Şi aripi frânte se ivesc din ape,
Strivind o clipă caut de aproape
Răspunsul ce învăluie misterul.

marți, 5 iunie 2007

Ignorând...

Oricât m-ai ignora, tu ştii prea bine
Că vreme nu m-ai este de pierdut
Şi, hazardându-te spre absolut,
Ai să-nţelegi de ce te-ntorci la mine.

Când faci abuz de vorbe-ntortocheate
Pui doar accent pe timpul tău trecut
Şi uiţi că sunt un om necunoscut
Ce ştie şi ce vrea şi ce se poate.

Tu, în întoarceri vrei să-ţi afli calea
Şi să repari castele de nisip,
Aşezi o umbră tristă pe-al tău chip
Când într-o parte-i dealu-n alta-i valea.

Şi mă ignori şi crezi că poţi fi totul
Sub zodia hotarelor de foc
Sau poate uiţi că ţin şi timpu-n loc
Când pun în joc şi soarta şi norocul.

În tot ce spun e semn că arde cerul
Şi curge-n picături ce ard mereu
Şi-acel final ce-l port în gând mereu
Va risipi, predestinat, misterul.

marți, 29 mai 2007

Eu bat drumul...

Grâul dă în pârg şi se zvoneşte
Că va fi şi-n toamnă rod bogat,
Eu bat drumul ce se tot lungeşte,
Ca să pot la poarta ta să bat.

Vara îmi dă semn de împlinire,
Ca să caut locul ce ni-i dat,
Eu bat drumul dinspre dezrobire
Şi-acel timp de vis înnobilat.

Vremea mi-e-mpotrivă câteodată
Din furtuni mi-e greu să mă adun,
Eu bat drumul către tine, fată,
Şi în palme inima-mi îţi pun.

duminică, 20 mai 2007

Premoniţie

Am gânduri mari şi cred că se-mplinesc
Cu fiecare noapte care trece,
Şi chiar atunci când suflă vântul rece,
Nu mă mai tem şi ştiu că te iubesc.

Din lacrimi izgonite din destin
Adun speranţa clipei de-mplinire,
Şi uit trecutul ars de-a ta privire,
Când mă priveşti în unda-mi de suspin.

Am gânduri iar şi nu le mai opresc,
Înalturi albe mai mereu mă cheamă,
Şi nu mai simt nicicum că mi-ar fi teamă,
Mi-e teamă doar să-ţi spun că te iubesc.

vineri, 18 mai 2007

Un gând mereu…

Iubita mea, priveşte cerul nopţii
Şi luna-n răsăritu-i prea grăbit,
Ca să mă vezi zdrobit de-un pas al sorţii
Şi răstignit pe-o muche de cuţit.

Hotare triste am fixat în grabă
Şi trandafirii sunt înmuguriţi,
Dar dacă vine noaptea şi mă-ntreabă,
Eu n-am să spun nicicând că sunt striviţi.

Un ger răzleţ a vrut să îi ucidă
Şi drumul să ne ducă-n necuprins,
I-a cam atins suflarea lui aridă
Şi crede că definitiv ne-a-nvins.

Iubita mea, am munţii lângă mine
Şi martor mi-este ceru-nseninat,
Îţi jur că iarăşi primăvara vine
Şi toamna va avea un rod bogat.

Şi-n iarnă o să vezi şi flori de gheaţă,
Şi Flori de Colţ în suflete crescând,
Eu voi da veste că-ntr-o dimineaţă
Vei fi o stea cu ochii surâzând.

Va fi o vară cum n-a fost vreodată,
Cu nopţisenineşi-mpliniri de vis,
Mai toatălumea va privimirată
Că cerul vieţii ni s-a redeschis.

duminică, 13 mai 2007

Norocul meu...

În nori de plumb am regăsit lumina
Şi-am regăsit căldura în zăpezi.
Am luat mereu asupră-mi toată vina
Ca eu să-nving când tu vrei să-mi cedezi.

În ape reci am pus să ardă focul
Şi-am pus la cale-a vieţii sărbătoare,
Şi-n miezul nopţii mi-am găsit norocul,
Norocul meu - o lacrimă de soare.

sâmbătă, 12 mai 2007

Nemuritor

Niciodată n-am cerşit nimic,
Am trăit cu ceea ce-am avut,
Astăzi am curajul să vă zic:
Chiar şi pragul vieţii l-am trecut.

Umbre-ncolăcite de lumini
Mă duceau pe-un drum necunoscut,
Şi, contemporan cu-ai mei străbuni,
Retrăiam poveşti de început.

Val de lacrimi mi-a fost dat să fiu,
Răvăşit de ordinea de zi,
Dar simţind că ceru-i plumburiu,
Mi-era clar că ştiu ce nu pot şti.

Din priviri am răzbătut spre cer,
Azi îmi ştiu întregul viitor,
Viaţa mea pot gaj să o ofer,
Că murind eu tot nu pot să mor.

M-am întors şi-acum ţin timpu-n loc,
Scriu o carte fără de sfârşit,
Ştiu că împreună-avem noroc
Şi-mplinim tot ce e de-mplinit.

Cum în viaţă n-am cerşit nimic,
Ochii din pământ pot să-i ridic.

joi, 10 mai 2007

Ia-ne, Doamne...

Am uitat de mult cum se trăieşte,
Ne ucidem pentru mărunţiş,
Chiar lumina zilei ne orbeşte
Şi ne ducem viaţa pe furiş.

Înscenăm furtuni la întâmplare,
Zorii zilei aruncăm în foc,
Am ajuns şi hoţi la drumul mare
Şi dorim s-avem numai noroc.

Facem focuri să avem ce stinge,
Ne-nchinăm la sfinţii cei mai mari,
Cea mai sfântă cruce e o minge
Şi suntem mereu tot mai avari.

Ia-ne, Doamne, orice perspectivă,
Ia-ne tot ce-a fost sau ce va fi,
Dar nu ne lăsa a fi-mpotrivă,
Dă-ne iar puterea de-a iubi.

luni, 7 mai 2007

Eşti...

Eşti chiar frumoasă, ştii şi tu prea bine
Şi lacrimă de cer îmi pari că eşti,
Eşti adevăr, şi şoaptă, şi minune,
Şi semn al cărţii pline de poveşti.

Eşti chiar mai mult, eşti roua dimineţii,
Şi zorii zilei ştiu că îmi poţi fi,
Şi-n răzvrătirea valurilor ceţii,
Tu drum îmi redeschizi spre altă zi!

Eşti chiar frumoasă, ştii la fel de bine
Şi focul vieţii simt că-l reaprind,
Am doar o clipă ce îmi aparţine,
Ţi-o dăruiesc şi-n gându-mi te cuprind!

Eşti chiar mai mult, eşti valul unei ape
Şi mal îmi eşti când viaţa-mi rătăcesc,
Şi tot mereu te simt şi vreau aproape,
Până-mi fac drum spre haosul ceresc.

Căutare

Sub nori de seară caut steaua clipei,
Şi-nvăţ din nou să cred în viitor,
Ştiu c-am trăit sub patima risipei,
Dar, azi, spre tine aş pleca în zbor.

Nici luna plină nu-i întâmplătoare,
Aşa cum toate au un drum al lor,
Tu îmi rămâi o lacrimă de soare
Ce-mi dă un drum spre timpul viitor.

joi, 3 mai 2007

Te vei mărita...

Te vei mărita, ştii asta bine,
Mulţi se vor uita în urma ta,
Tot mai mulţi mă vor urî pe mine,
Că vei fi de-atunci mereu a mea!

Te vei mărita în zori de toamnă,
Vorbe vechi de-atunci se vor uita,
Şi vei fi a vieţii mele doamnă
Şi-ai să-mi fii şi lacrimă, şi stea.

Te vei mărita şi-un cer ca focul
Să fim doi mereu ne va-ndemna,
Zorii zilei îşi vor face jocul,
Soarelui furându-i lacrima.

vineri, 30 martie 2007

Răvaş de primăvară

Iubita mea, eşti frunza primăverii
Şi-mi eşti stindard în lupta ce o duc,
Şi lupt cu multe-n clipa înserării,
Când toate la-ntuneric se reduc.

Sunt multe semne ce ne dau târcoale,
Tot încercând să stingă focul sfânt,
Şi vor într-una să ne stea în cale,
Să poată să privească un zbor frânt.

joi, 29 martie 2007

S-ar putea...

S-ar putea să cad uitat de toate,
Să şi ard pe drumul meu lumesc,
Dar acum când somnu-mi nu se poate,
Mi-e deajuns să ştiu că te iubesc.

S-ar putea s-ajung din întâmplare
Într-un crov al paşilor ce pier,
Dar fiindu-mi lacrimă de soare,
Dreptul de-a iubi mai pot să-l cer.

S-ar putea să plec pe altă lume
Într-un haos tainic, omenesc,
Însă-am să mă-ntorc eu, val în spume,
Să te am mereu, să te iubesc.

duminică, 11 martie 2007

Nu pot să cad...

E ceas de seară, stele se aprind
şi norii nopţii neguri definesc,
De mă strivesc de pragurile vieţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

Vin vânturi mari şi simt că îmi e frig
şi-n raza lunii cerul îl privesc,
De mă ucide-n taină şoapta lumii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

În pas de ducă lacrimii dau sens
şi cu speranţă cat un prag lumesc,
De ard în pripă orice gând al nopţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

luni, 26 februarie 2007

Va fi...

Va fi o toamnă-a unui an firesc,
În care toate-au fost la întâmplare
Şi-am învăţat că totu-i omenesc,
Dorind mereu o lacrimă de soare.

Va fi o zi cu cerul înflorit,
Va fi o zi cu falduri de lumină,
În care vom uita ce am trăit
Şi toate ce vor fi vor vrea să vină.

Istorii vor începe-a se rosti,
În ziua împletirii de destine,
Şi-o sâmbătă-ntr-un tot ne va uni,
Să trecem peste rău şi peste bine.

Şi ierni de alburi şi de rod bogat
Se vor păstra în mugurii de floare,
Iar vara va avea de-ncununat
Menirea sfântă-a lacrimei de soare.

miercuri, 21 februarie 2007

Firesc e iar...

Când pasul nopţii trece către zi,
Hotarul şoaptei este omenesc,
Îmi este iarăşi dor de a iubi,
Şi lumii dau de ştire că iubesc.

Tristeţea, în mod tainic, e un gând
Pe care îl trăim în mod firesc.
La târgul vechiturilor o vând,
Azi nu mai ştiu decât că te iubesc.

Dezastrul lumii are gust meschin,
În viaţa-n care totu-i nebunesc,
De toate uit când ţie mă închin,
Şi-mi e destul că pot să te iubesc.

Iluzia e dusă spre real.
În mod ciudat şi asta e firesc,
Dar încă îmi e dor de ideal,
Şi ideal îmi eşti şi te iubesc.

Mereu realul pare rău fatal,
Mereu firescul pare nefiresc,
Dar dacă valul se opreşte-n mal,
Fără tăgadă ştiu că te iubesc.

luni, 19 februarie 2007

Focul sacru

Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.

Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.

Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.

Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.

Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.

luni, 12 februarie 2007

Am vândut...

Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.

Am uitat că am în spate
Doar o viaţă dusă-n gând
Şi-am pornit spre libertate
Ca o flacăra arzând.

Îţi veghez clipa visării
Ca o lacrimă, supus
Şi dau viaţa mea uitării,
Când iţi spun ce-aveam de spus.

Totuşi uneori mă doare
Că fac pasul mult prea mic,
Îmi eşti lacrima de soare
Şi mai mult nu vreau nimic.

joi, 8 februarie 2007

Pas de regăsire

Fiindu-mi şoapta clipă de ispită,
lăcrimez în vorba risipită,
obidit de semne de-ntrebare,
aştept visul razelor de soare.

Robotind prin simpla amintire
enervez o clipă de trăire.
Dor de ducă, dor de împlinire
eşti de-acum găsita mea iubire.

Făurind istoria de-o clipă,
obosesc pe-a gândului aripă,
călator pe gând de începuturi,
fiindu-mi frig, mă ard printre rebuturi.

Luminez şoptirea mea-n neştire
ocrotind o şoaptă de rostire,
amintindu-mi rostul de-mplinire
retrăiesc, găsindu-te, iubire.

Existând într-un calup de stele,
dăruiesc speranţă zilei mele,
evadez pe ziua mea trecută,
vultur să cobor pe-a ta redută.

Începând un pas de regăsire,
sunt mereu în preajma ta. Dau ştire!

marți, 6 februarie 2007

Întrebare

Frunză verde, verde de mirare
am sa plâng a gând de sărbătoare,
te găsesc în purpuri de lumină,
amintindu-mi clipa ce-o să vină.

Biruit de şoaptele ştrengare,
umblu peste paşi de întrupare,
niciodată n-o să fac risipă,
aplecând spre tine a mea clipă.

Ca un semn al lacrimii fugare,
intru-n gândul fără de hotare,
ne-ntrebat îmi umilesc trecutul,
existând ca vrutul şi nevrutul.

Exilând sentinţe călătoare,
stau şi pun un semn de întrebare.
te cuprind cu lacrima pribeagă,
întrebarea mea vrea să-nţeleagă.

duminică, 4 februarie 2007

Necesarul cuprins

Te-ascult din umbră şi în umbră stau
Şi mă trezesc gândind spre mai departe,
Nici nu mai ştiu de toate se-ntâmplau,
Sau lacrima e-a mea. Şi-mi ţine parte.

Clepsidra vieţii s-a întors deodată
Şi din trecut vin drumuri să le bat,
Aş vrea să se întâmple toate-odată,
Deşi, se pare, s-au şi întâmplat.

Privesc în urmă să-mi găsesc un rost,
Să înţeleg de ce un gând mă doare,
Mă bat furtuni şi n-am nici adăpost,
Vreau doar atât: o lacrimă de soare.

Te-ascut din umbră, caut mai departe
Şi caut maluri valului ce sunt,
Chiar dacă totuşi viaţa mea-i o carte,
Mai pot să am alt rost pe-acest pământ.

Am ars în focuri căutând puteri
Să sting un rug ce sufletu-mi ardea,
Strivesc un lanţ în prag de primăveri
Şi uit că a fost iarnă-n viaţa mea.

Pot iar să cred că totuşi nu se moare
Când ai destinul unui om învins,
Nu vreau decât o lacrimă de soare
Să pot să am la cartea mea cuprins.

sâmbătă, 3 februarie 2007

Murmur

(unei prietene dragi, din dorinţa căreia această poezie a revenit la lumină)
Buzele mi s-au uscat în ploi,
Când ploua cu vise pe-amândoi...
Se adună-n parte ori se scad,
Vorbele ce-n nepăsare cad.

Prihănit de şoaptele încete,
Printre mugurii de flori târzii,
Am iertat, însângerat de sete,
Amintiri pustii, iubiri pustii.
Stelele s-au stins născând furtuna,
Focul pâlpâie de dor învins,
Privegheză dimineaţa luna,
Ca să-ndur pe toate, dinadins.

Nici nu a trecut mai mult de-o clipă
Şi-o instanţă-n loc s-a adunat
Ca făcând de adevăr risipă
Să mai cad odată-nstrăinat.
S-a sfârşit şi ploaia, şi furtuna,
Au rămas cuvinte fără sens,
Numărând secunda, câte una,
Am ajuns cu viaţa la consens.

În exilul frunzelor ce-or cade,
Fruntea, noaptea trist va-mbrăţişa
Şi-or rămâne zilele să prade
Adevărul despre viaţa mea.
Între patru ziduri neştiute
Voi veghea trecutul prin prezent
Şi voi spune vrute şi nevrute,
Ca să pun pe toate un accent.

Şi-or mai fi destui ce or să vadă,
Alte vorbe, alte răzbunări,
Şi va ninge iarăşi, prin zăpadă,
Urme-n ochii tristei nepăsări.
Dar va fi să fie o enigmă,
Toate or să treacă şi-or vorbi
Numai adevăr ori... paradigmă,
Când albastrul timp mă va sorbi.

Reluare unei idei din 30.09.85

joi, 1 februarie 2007

Să fur o lacrimă...

Şi vine ziua să ne uite-n şoapte,
Să dea un sens ideii de-a trăi,
De-a regăsi puteri ca, peste noapte,
Să conjugăm doar verbul a iubi.

Întreaga noapte e un dor de ducă,
Cu gânduri ce ne ard în flăcări vii,
Şi-n zorii zilei parcă ne apucă
Dorinţa de-a fi flacări în făclii.

Şi ca în prag de albă sărbătoare,
Pe cer e un halou de curcubeu,
Din cer mai fur o lacrimă de soare
Şi mă topesc, sub raza ei, mereu...

miercuri, 31 ianuarie 2007

Viitor în trecut

Am cerul în faţă,
Pe tine în gând,
Bat praguri de ceaţă,
Simt Luna plângând.

Văd drum înainte,
Fac paşi înapoi,
Mă-nec în cuvinte
Mi-e dor de noi doi.

Mai caut lumina
Deasupra de munţi,
Dă-mi mie azi vina,
Nu vreau să renunţi.

Şi simt că mă doare,
Când caut un vis,
Prin lacrimi de soare
Mă-nalţ din abis.

Potire de foc

Izvorul nopţii se retrage-n munte,
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.

Şi peste focuri ce se ard în stele,
La noi se văd doar stelele ce cad,
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.

Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc,
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.

Redivivus

Iubindu-te, nopţii spun teamă,
Te-admir clandestin şi captiv
Şi gânduri uitate mă cheamă.
Şi iar sunt copilul naiv.

Pe orice tristeţe fugară
Mi-eşti soarta, izbânda şi rostul,
O flacără-mi este ocară
Iar alta îmi e adăpostul.

Târziu, anonimul din mine,
În spirit de somn şi de vis,
Aprinde un foc pe ruine
Cu ţel înţeles şi precis.

Pe frunte am riduri de noapte,
În ochi mai port lacrimi şi soare,
Rostirea o ştiu doar în şoapte
Şi numai trecutul mă doare.

Sub bolta de stele stinghere,
Simt paşii ce umbră nu au,
Izbânda e-o simplă tăcere
Şi toate ca ieri se-ntâmplau.

Fiindu-mi blestemul poruncă,
Pe cer între stele te pun,
Trecutul în valuri m-aruncă,
Şi gândul aleargă nebun.

Dar vreau să înduplec exilul
Să ard ca o stea căzătoare...
Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.

marți, 30 ianuarie 2007

Porţile gândului

Ridică-ţi ochii către zori de zi
Şi caută luminii să-i dai nume,
Să poţi să ai un gând a se-mplini,
Să mai deschizi o poartă către lume.

Iar dacă drumul trece unduit
Aproape de al apelor izvoare,
Poţi da un semn de gând nestăvilit
Să simţi că lacrima se arde-n soare.

Să simţi, să crezi şi să trăieşti prin tot
Şi să veghezi necontenit lumina,
Când toţi aşteaptă-n noapte un complot,
Să poată să-şi găsească ei odihna.

duminică, 28 ianuarie 2007

Cântec pentru o nălucă

Renaşte iar un vis al sorţii
Şi gândul pleacă în pustii,
Doar dragostea e stâlpul porţii
Şi iar suntem, iubind, copii.

Dintr-o întâmplare-n gândul meu,
Te-ai strivit de pasul trist, hoinar
Şi privind spre depărtări mereu
Mă înveţi să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză lucitoare-n vânt,
Vii în viaţa mea de neguri mari
Şi cu pas de seară şi cuvânt,
Pleci şi vii, dispari şi iar apari.

Dintr-o răzvrătire-n şoapta mea,
Te-ai rănit de-un pas mereu fugar
Şi privind şoptirea ca o stea
Mă mai faci să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză-n apă strălucind,
Vii spre gândul meu de vis strivit
Şi cu pas de seară rătăcind,
Pleci şi vii cu pasul rătăcit.

Dintr-o rătăcire fără gând,
Te-ai cuprins cu-o rugă în zadar
Şi privind privirea-mi tremurând,
Îmi şopteşti să-mi fiu din nou hotar.

Ca o floare ce-nfloreşte-n pas,
Vii spre gândul meu de amintiri
Să rămâi în şoapta fără glas
Zborul către cer şi împliniri.

Porneam la drum

Porneam la drum spre a strivi destinul,
Cu împliniri şi gând adolescent,
Să schimb în taină şoapta şi suspinul
Cu-nseninarea unui gând prezent.
Şi n-am voit să ştiu că nu se poate,
Întâia oară m-am înaripat,
Veneam spre tine ca să uit de toate,
De tot şi de nimicuri am uitat.

Dar tot aşa cum apele revarsă,
Stindardul nopţii ni s-a pus în drum
Şi m-am trezit că am privirea arsă
Şi punţile spre vis sunt numai scrum.
Am vrut să îţi veghez odihna-n noapte,
În palma mea să simt c-ai adormit,
Dar brusc pe toate le-am uitat în şoapte
Şi-n tot trecutul meu m-am poticnit.

Am pus mereu pe NU la oiştea vieţii
Şi numai NU mi-a fost de căpătâi,
Acum rămas-am cu lumina ceţii
Şi cu robirea clipelor dintâi.
N-am fost decât o stavilă-a-ntâmplării
Ce s-a robit în urme de trecut
Şi, ca un rost nocturn al depărtării,
M-am vrut doar eu, mereu necunoscut.

Am vrut să fii revanşa clipei mele,
Să-nvăţ să uit să nu mai spun doar NU,
Dar n-am putut să văd ploaia de stele
Şi am rămas să văd că pleci şi tu.
Am înţeles târziu că nu se poate
Să mă răsfrâng doar în trecutul meu,
Şi-acum aş vrea din minte să-mi pot scoate
Că am pierdut, definitiv, doar eu.

Aş vrea să fiu acela care vine,
Aş vrea să ştiu că te cuprind şi-n vis,
Să nu-mi existe gând fără de tine,
Să nu avem frânturi de drum închis.
Mi-a şters privirea lacrima târzie,
Când am văzut că-n noapte ai să pleci,
Înţelegând că urma mea-i pustie
Şi drumul se va arde pe poteci.

De-ai înţeles că e mai bine-aşa,
Eu aş fi vrut mereu să tot rămâi,
Şi dimineaţa să fii iar a mea,
Să fii izbânda nopţilor dintâi.
Mi-am pus hotar la margini de hotar.
Dar astăzi vreau să trec peste trecut
Şi ca un om strivit în calendar,
Să te iubesc, s-o iau de la-nceput.

sâmbătă, 27 ianuarie 2007

Mă mângâi...

Din şoaptă răstignită şi speranţă,
Îmi pregătesc a vieţii cutezanţă,
Şi, cum mai toate trec în amintire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

La ceasul serii rostuiesc uitarea
Şi-n valuri liniştite înec marea.
Iar când ascund o lacrimă-n privire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Între cuprins şi patimă tîrzie
Mai pun destinul vieţii temelie;
Şi-atunci când plâng, strivit de amăgire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Înzăpezind un drum uitat, în noapte,
Nu mai aud cum ceasul bate-n şoapte,
Când te privesc ca rost de dăruire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Fără să-mi pese de furtuna vieţii,
Dau foc în zori luminii dimineţii;
Şi tot visând a vieţii împlinire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

sâmbătă, 20 ianuarie 2007

Anticerşetor de sentimente

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să dau sens zidirii aparente,
Înnobilând cocioabe nefiresc.
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să mă-mbăt o zi cu apă rece,
Dorindu-mi doar un piedestal firesc,
Al lacrimii şi-al timpului ce trece.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Ca să mă cred hotar între amprente
Şi urme clare, ce le las firesc.
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Să nu mai văd copacii din pădure,
Dorindu-mi doar reculul nefiresc,
Al stelelor ce noaptea vor să-mi fure.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Când nu pot da condiţiei absente
Mai mult decât un unghi ce-l pot privi.
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Că-mi pot strivi condiţia umană,
Fără să ştiu, în timp, a ispăşi
Pedeapsa unui fier încins pe rană.