Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.

Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

Contur de lacrimă

Pătrund în şoaptă printre gânduri triste,
Preocupat de-al clipelor trecut,
Şi-n vorba mea începe să existe
Hotarul spre eternul absolut.

Înstrăinat de zodia-mi firească,
Adun mereu al lacrimei contur,
Şi simt că o-ntâmplare nelumească
Mă face o privire să îţi fur.

Şi te privesc în visul unei şoapte,
Cu sufletul zdrobit de absolut,
Doar viaţa-mi pare c-a rămas o noapte,
În care toate-au fost un început.

Şi toate câte sunt sunt pas firesc
Pe drumul ce îl bat să te găsesc!